Minunea blondă de la Baraw

 

Rândurile care urmează nu pot să reproducă starea pe care mi-ai dat-o și nici pielea de găină pe care m-ai făcut să o simt.

Tu, minune blondă, de abia câțiva ani printre noi, poate mult prea puțini ca să îți dai seama că ești prea verticală, prea sinceră și mult prea aproape de idealul uman la care toți țintim, tu ești cea care îmi dat încredere în mâine și m-ai făcut să înțeleg încă o dată de ce iubesc atât de mult copiii.

Vorbesc despre fetița care a furat o carte, în a doua pauză, la școală. Despre fetița al cărei dialog cu interlocutorul său m-a făcut să mă simt un participant din umbră la o discuție între două doamne, pe care mă simt norocoasă că am putut să o aud.

Fetița asta, care la prima vedere pare un copil oarecare, m-a făcut să înțeleg că e un om selectiv și pretențios în ceea ce își dorește, știind exact ce vrea să comande din meniu.

Până când am văzut-o, nu m-aș fi gândit niciodată că ceva sănătos ca un smoothie sau un fresh se poate consuma în același timp cu Coca-Cola, din două paie diferite, pentru că pur și simplu îți plac atât lucrurile sănătoase, cât și cele dăunătoare la fel de mult.

Am rămas uimită de siguranța cu care articula cuvintele, cu care lega frazele și cât de coerent exprima tot ceea ce gândește.

Fiind spațiul atât de mic, ai șansa/neșansa să auzi, dacă ești atent, puțin din ceea ce discută cei de lângă tine, fapt ce m-ar fi deranjat într-un alt context. Dar nu și legat de minunea despre care vorbim.

Am înțeles că furase o carte în pauza a doua și nu știa cum să își repare fapta. Cum să îi spună doamnei învățătoare. Totul părea neinteresant și copilăresc până am auzit că cea cu care era, adultă fiind, la îndemnul fetiței, ar fi trebuit să caute pe internet răspunsul la întrebarea „Cum să îi spui doamnei învățătoare că ai furat o carte?”

În final, am înțeles că micuța domnișoară a hotărât să mărturisească fapta rea atât învățătoarei, cât și colegei păgubite, în urma discuției pe care a avut-o, fără a-i fi fost impus să facă asta.

Dacă cea cu care a fost era mama ei, am auzit-o punându-se în locul fetiței, imaginându-se un copil de 7 ani și admiţând că la acea vârstă cu siguranță nu s-ar fi gândit să recunoască, pentru că ai nevoie de mult caracter și de coloană vertebrală pentru a mărturisi un asemenea lucru urât. Că numai oamenii cu adevărat puternici pot face asta. 

Și m-am pus și eu în locul ei. La 7 ani nu aș fi făcut niciodată asta din propria inițiativă, nici nu mi-ar fi trecut prin cap. La a recunoaște o faptă urâtă într-o împrejurare identică mă refer. Pentru că mi-ar fi fost frică de ceea ce vor spune colegii mei despre mine. Sau poate m-aș fi temut să nu îmi supăr învățătoarea.

Dacă stau bine să mă gândesc, poate nici astăzi dacă aș fura o carte nu aș avea curajul să îmi recunosc greșeala. Nu neapărat de frică, dar sigur de rușine.

Ne rotim în cerc și pare că nu avem niciodată răspunsul pentru problemele noastre. Nu înțelegem niciodată de ce ni se întâmplă anumite lucruri și în loc să căutăm cea mai simplă rezolvare, săpăm și săpăm în noi și în cei din jur până groapa pe care am construit-o începe să arunce pământ peste noi.

Trăim zi de zi într-o stare de visare și refuzăm să deschidem ochii și să observăm minunile de lângă noi. Copiii sunt niște mici genii care au capacitatea de a-ţi demonstra varianta simplă a ecuației ce ajunge să aibă mult prea multe variabile în mintea ta de adult.

Am înțeles încă o dată că un copil de 7 ani îți poate da o adevărată lecție de viață dacă știi să o asculți și să o înțelegi. Un copil de 7 ani te poate convinge că există principii care pot fi aplicate la modul sincer, fără a fi neapărat conștient de ele, fiind nepătat încă de răutatea care ne înconjoară și de tot zidul pe care îl construim între noi.

Am înțeles datorită ei că simpla asumare este rezolvarea multor probleme care există între noi cei adulți, fiind primul pas atât în relația pe care o avem cu noi înșine, cât și în relațiile pe care le construim cu cei din jur.

De mult prea multe ori greșim încercând să estompăm ceea ce deja există, din frică, lașitate, rușine, îndoială, ambiție, orgoliu, sau poate răutate. Fără să ne gândim că avem oglinzi în viitor. Fără să ne gândim că creștem niște oameni care la început nu înteleg conceptele greșite pe care noi le abordăm în relațiile cu ceilalți, oameni care sunt puri și sinceri, care ar trebui să fie educați și ghidaţi înspre asumare, la fel cum este minunea blondă.

Greșim crezând că la finalul zilelor noastre există un punct. Ca persoană la modul individual, cât și ca societate, trăim cu tot ce-i mai rău, dar și cu tot ce-i mai bun, prin ceea ce lăsăm în urmă: prin copiii noștri, prin copiii celorlalți care ne pot observa comportamentul, prin micuța blondă care a furat o carte în a doua pauză.

De fetița de la Baraw o să îmi amintesc mereu și îmi doresc ca dacă la un moment dat o să am o fetiță, să fie la fel de curajoasă, de deschisă, de vorbăreață și de isteață ca ea.

Tu, minune de copil, îmi dai speranță în oamenii de caracter care vor avea puterea să-și spună cuvântul în fața tuturor celor care se mulțumesc cu puținul pe care îl aduce ziua de mâine și cu batjocura în care ne scaldăm cu toții în ultimii ani.

Îți mulțumesc pentru lecție și pentru curaj. Pentru mulți poate ești doar un copil de 7 ani care spune lucruri, dar pentru mine – pentru mine ești o minune!

Sursă imagine: Pinterest, ca de obicei.

…………………………..

Ale

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s