„Pentru totdeauna”- Lucian și Alex

Oare de ce nu stăm mai mult să ne gândim la ce există dincolo de stele? Dincolo de puținul univers care ni se deschide în fața ochilor. Dincolo de nori, dincolo de albastru. Dincolo de linia de care trec și unde își găsesc loc toată dragostea și toată liniștea lumii.

Undeva, timpul sigur nu există și cineva sigur așteaptă în tăcere, primind de aici de jos tot ceea ce contează pentru suflet: iubire. Când te desparți de lumesc, îmbrățișezi cerescul. Și știu că poți să simți. Știu că sufletele rămân într-o conexiune permanentă cu tot ceea ce lasă jos aici.

Singurul lucru cert din toată lumea asta este moartea. Nimic altceva. Moartea despre care ne temem să vorbim în speranța că așa vom fi feriți de prezența ei în viața noastră. Ea are întotdeauna obiceiul de a-și face simțită prezența brusc, pe neașteptate, secerând vieți de care sperai să nu te desparți niciodată.

De ceva vreme, toate poveștile încep cu „acum 3 ani…” sau mai mulți, oricum niciodată mai puțini de 3.

Acum 3 ani se termina dramatic cea mai plină și mai frumoasă vară pe care am avut-o vreodată. Un accident avea să schimbe viața tuturor. Tot ceea ce era odată complet și frumos conturat acum arată ca o vază de cristal căreia îi lipsesc cioburi exact de la bază.

Adevărata dramă a vieții nu este moartea în sine, ci faptul că după ce ea se întâmplă, ceea ce te caracterizează cu adevărat nu mai este ziua ta de naștere, pe care nu o mai poți sărbători, ci ziua în care toți ți-au fost alături pentru ultima dată. Pentru cei mai mulți, data asta e 9 septembrie sau 29 august. Pentru cei care au fost acolo e 6 septembrie. Pentru restul… e ultima dată când ați vorbit, ultima dată când v-ați salutat, ultima dată când v-ați îmbrățisat sau alte ultime dăți.

Dacă vorbim despre oameni peste care trebuie să dai neapărat cel puțin o dată în viață, cu siguranță primii care îmi vin în minte sunt doi.

Aș dori tuturor să aibă norocul să cunoască un Lucian exact cum era Lucian al nostru. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să-l descrie, „fericire” ar fi cel mai potrivit. Omul care râde mereu molipsitor, cel care poate de fiecare dată să îți însenineze ziua fără să aibă nevoie de vreun cuvânt. Fiind prea dureros să spun „era”, cred și astăzi că este cel care prin viața scurtă pe care a avut-o, a schimbat-o pe a mea definitiv.

În cei 21 de ani a schimbat viața multor persoane, fiind primul care pleacă dintre noi, primul care ne învață ce este cu adevărat distanța, paralela dintre două lumi. Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri ultima țigară, ultima privire, ultimele minute, sunetele de aparat, mirosul de spital și mâna care era atât de rece. Și îmi mai aduc aminte că în 6 spre 7 septembrie 2013 l-am văzut pentru prima dată pe tati cu lacrimi în ochi. Era vorba despre „Micuțu” și despre toți ceilalți care au fost lângă el în ultimele minute în care a fost conștient.

Prima iubire se uită, dar niciodată nu o să uiți persoana cu care ai sărit în toate bălțile în drum spre casă, persoana care a împărțit cu tine toate prăjiturile de Crăciun, cea cu care ai stat nopți în șir până a doua zi dimineața la povești în fața blocului pe bancă, cea cu care îndurai toată iarna frig numai să nu stai în casă, cu care dansai oricând și râdeai mereu. Dezamăgirile se uită, dar persoana cu care puteai să vorbești despre ele și singura cu care ai fost cel mai sincer din toată viața ta – ea nu se uită niciodată!

Facem atâta dramă din orice dezamăgire, din orice iubire pierdută, dar nu realizăm deloc cât de fericiți ar trebui să fim că încă avem prietenul cu care să povestim, cel căruia îi putem spune tot ceea ce ne doare și cel care are, de multe ori, cel mai mare potențial să ne ridice de la pământ.

Acum 3 ani nu mă gândeam atât de des la toată lumea în care încă am rămas, la tot răul care se întâmplă și la câtă iubire pierdem fiind prea ocupați să construim un viitor a cărui singură certitudine este că stă sub un mare semn de întrebare, probabilitatea ca azi să fie cel mai îndepărtat viitor la care ai fi putut ajunge vreodată fiind una atât de crescută.

Știu că în viața fiecăruia există câte un Alex, fiind un nume atât de comun, dar cu siguranță nu în viața tutror există un Alex ca al nostru. Un Alex care să poată să spargă toată liniștea și plictiseala de fiecare dată. Un Alex care să fie în același timp unul singur și atât de diferit, atât de greu de citit și de ușor de judecat pentru cei care nu-l cunoșteau cu adevărat.

De prea multe ori întreaga viață înseamnă doar 26 de ani însă de prea puține este de ajuns ca să spui că un om le-a trăit și a trecut prin toate. Dincolo de orice alegea să afișeze exista întotdeauna ceva mai mult. Era bun, atât de bun cum doar un copil ar putea să fie. Suferea pentru orice nedreptate și deși era atât de greu de observat, îl afecta tot ceea ce se întâmpla în jurul lui.

Pentru mine, Alex va fi mereu cel care chiar a trăit. El chiar râdea, chiar plângea, chiar se enerva. Nu era nimic superficial, făcut la voia întâmplării. A rămas cel cu care am planificat toată vara o poveste în fața blocului și care a rămas așa, la stadiul ăsta, pentru totdeauna.

Mi-e greu să accept că oamenii leagă întreaga viață a unui om, absolut tot ce a realizat și toată fericirea pe care o împărțea tuturor apropiaților de un eveniment atât de nefericit și de tragic. Fiecare avem o istorie pe care nu o va cunoaște nimeni niciodată. Mai mult decât atât, cu toții lăsăm urme în viețile tuturor celor pe care îi lăsăm în urmă. Când vom vorbi și despre 29 august 2016 folosind „acum n ani”, la suprafață vor rămâne doar iubirea și aprecierea tuturor celor care au avut marea șansă de a cunoaște pe cineva atât de prezent și de înfipt în realitatea noastră.

În mult prea multe cazuri conștientizăm abia după ce pierdem o prezență dintre noi cât era ea de importantă, de frumoasă și câtă bucurie putea să ne aducă. Deseori uităm să ne gândim că până și tinerii pot să dispară dintre noi, surprinzându-ne cu sufletele prea puțin pregătite pentru atâta durere. Uităm să trăim clipa cu adevărat, să ne bucurăm cât încă suntem o gașcă mare, să ne gândim la faptul că zi de zi ne apropiem de momentul în care rând pe rând, vom mai pierde câte unul dintre noi.

Niciodată nu o să încetez să mă gândesc cum ar fi fost dacă Lucian și Alex ar fi rămas aici cu noi. Cu fiecare zi care trece amintirile devin tot mai vii și încet-încet iau locul prezenței lor fizice, făcând ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu te părăsească niciodată. Nu poți să uiți râsul unui om, lumina lui și felul în care te făcea să te simți fiind prezent lângă tine.

Pentru mine și pentru atât de mulți, Lucian și Alex sunt cei care mereu vor lipsi, părțile care vor rămâne întotdeauna goale. Sunt părțile noastre din universul de dincolo de stele. În fiecare zi ceva e și despre ei.

Noi am rămas mai mulți aici, acum ei sunt dincolo, în același loc în care îmi doresc ca râsul lor colorat să răsune împreună pentru noi și pentru tot ce au lăsat în urmă.

Nu știu dacă oamenii se transformă în îngeri după ce mor. Tot ce știu este că au avut aripi pe pământ și că semănau aici, printre noi, cu unii. Nimeni nu a rămas iubindu-le amintirea, ci iubindu-le sufletele și viața. Acum și așa, chiar dacă nu mai sunt, cu siguranță au devenit nemuritori.

………………………

Ale

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s